Intelepciunea vietii o iau aici in intelesul obisnuit al cuvantului, fara vreo metafizica transcendenta. Vreau sa vorbesc despre arta de a duce o viata pe cat se poate placuta si fericita, a carei teorie s-ar putea numi Eudemonologie: ea ar fi asadar calauza existentei fericite. Aceasta insa s-ar putea iarasi defini ca o existenta, care, privita in sine insasi sau mai bine privita in noi (caci aici judecata noastra personala trebuie sa hotarasca), cu mintea rece si matura, ar fi desigur preferabila neexistentei. Din acest inteles al ei rezulta ca am iubi-o pentru ea insasi, nu numai de frica mortii; si din aceasta iarasi, ca am dori sa o vedem nesfarsit de lunga. De se potriveste viata omeneasca cu o asemenea existenta sau de ar putea sa se potriveasca vreodata, este o intrebare, la care filozofia mea, precum se stie, raspunde negativ; pe cand Eudemonologia presupune un raspuns afirmativ. Caci aceasta se intemeiaza tocmai pe eroarea innascuta, cu a carei critica incepe capitolul 49 din volumul al 2-lea al operei mele principale. Pentru a scrie deci o asemenea calauza, a trebuit sa ma departez de la punctul de vedere mai inalt, spre care conduce filozofia mea in adevaratul inteles al moralei ei metafizice. Prin urmare, toate explicatiile cuprinse in scrierea de fata provin oarecum dintr-o acomodare, intrucat pornesc din punctul de vedere al experientei obisnuite si urmeaza drumul ei cel ratacit. Astfel si valoarea unei asemenea scrieri nu poate fi decat relativa, fiindca insusi cuvantul eudemonologie este un eufemism. Dar si cu aceasta rezerva nu am pretentia unei expuneri complete, in parte fiindca tema nu se poate sfarsi niciodata, in parte fiindca atunci ar fi trebuit sa repet ceea ce au zis si altii.
Dintre alte carti, care sa fi fost scrise cu aceeasi intentie ca aforismele de fata, imi aduc aminte numai de scrierea lui Cardanus De utilitate ex adversis capienda, care merita foarte mult sa fie citita si prin care se pot completa cele zise aici.
Ce e drept, si Aristotel a intercalat in Retorica sa o Eudemonologie scurta, care insa nu a prea izbutit, ci a ramas marginita intr-o abstractie fara viata. De intrebuintat n-am intrebuintat pe acesti premergatori, caci a lua de la altii nu e obiceiul meu, cu atat mai putin, cu cat atunci se pierde unitatea, care este sufletul scrierilor de acest fel. De altminteri, nu trebuie sa uitam ca Inteleptii tuturor timpurilor ne-au dat totdeauna aceleasi povete, iar nebunii - marea majoritate a tuturor timpurilor - au raspuns totdeauna cu aceleasi fapte, cu fapte contrarii; si asa vor ramane lucrurile si de acum inainte. De aceea, zice Voltaire: Nous laisserons ce monde ci aussi sot et aussi méchant que nous l’avons trouvé en y arrivant. (Vom lasa lumea aceasta la fel de stupida si rea cum am gasit-o ajungand acolo)