Spovedanie este o „fenomenologie a spiritului”. Ea relateaza succesivele caderi ale autorului si tentativele sale de renastere. Ea urma sa introduca disocierea sistematica a adevarului de dogmatica bisericeasca. Tolstoi isi dezvaluie cu sinceritate criza si cautarile de pana catre sfarsitul anilor saptezeci. Prin violenta sa confruntare de sine, el marcheaza cezura dintre tot ce intreprinsese pana atunci, parelnic si fals, potrivit parerii sale – si presupus mantuitorul liman la care ajungea acum, pentru tot restul vietii. E povestea pierdutei si recastigatei sale credinte. (…) De dragul adevarului s-a angajat in cautarea lui Dumnezeu. A alternat stari de incredere si disperare. A scapat insa de tentatia sinuciderii. S-a intors, in chip constient, la spontana sa incredere in viata, din copilarie. Caci a priceput echivalenta lui Dumnezeu cu viata.

Dar i-a aparut o problema noua: cum sa impace dragostea pentru poporul muncitor, simplu, cu ritualurile bisericesti pe care poporul le indeplinea firesc? A citit lucrari teologale ruse. Ele se bazau pe dogma infailibilitatii Bisericii. Nu putea s-o accepte. Nu putea sa recunoasca multe alte prescriptii, taine, simboluri. S-a tot straduit sa se umileasca. La prima impartasanie, dupa multi ani, abia a reusit sa inghita „sangele” si „trupul” fara sentimentul profanarii.

(Ion Ianosi)