Descriere - Terapie nociva

Terapie nociva: Copiii care nu mai stiu sa creasca/ Bad Therapy: Why the Kids Aren't Growing Up de Abigail Shrier ridica un semn de intrebare si trage un semnal de alarma asupra felului in care ne crestem copiii. Desi analiza este centrata pe realitatea americana, mesajul autoarei va gasi cu siguranta ecou si in randul multor parinti din Romania.

Cartea jurnalistei de investigatie si scriitoarei americane Abigail Shrier este o investigatie cu privire la industria sanatatii mintale de peste ocean, care, potrivit ei, in loc sa ii vindece, ii raneste pe copiii Americii. 

Abigail Shrier sustine ca, indiferent de criteriul pe care il luam in considerare, sanatatea mintala a generatiei Z este mai precara decat a generatiilor anterioare. Ratele sinuciderilor in randul tinerilor cresc, prescrierea antidepresivelor pentru copii a devenit obisnuita, iar explozia diagnosticelor de tulburari mintale nu a reusit sa ii ajute catusi de putin pe copiii care se simt in continuare singuri, pierduti si tematori in fata maturizarii. Ce s-a intamplat asadar cu tinerii Americii? 

Investigatia din cartea de fata se bazeaza pe sute de interviuri cu psihologi pentru copii, parinti, profesori si tineri, si analizeaza modul in care industria sanatatii mintale a schimbat felul in care ii educam, ii tratam, ii disciplinam si chiar vorbim cu copiii nostri. In urma acestei riguroase documentari, Shrier a ajuns la o concluzie ingrijoratoare: problema nu sunt copiii, ci expertii in sanatate mintala.

Abigail Shrier este o autoare americana de succes si o fosta editorialista The Wall Street Journal, premiata in anul 2021 cu Premiul Barbara Olson pentru Excelenta si Independenta in Jurnalism. 

Cartea sa, Irreversible Damage: The Transgender Craze Seducing Our Daughters (2020) a devenit bestseller in Statele Unite si a fost desemnata „Cea mai buna carte” de publicatiile The Economist si The Times (Londra). Si volumul de fata,  „Bad Therapy” s-a bucurat de un succes considerabil, devenind rapid un bestseller international.

Shrier este licentiata in filozofie la Columbia College, unde a primit si o Bursa Euretta J. Kellett, are un master in filozofie la Universitatea Oxford si a absolvit Facultatea de Drept a Universitatii Yale.

Ea demonstreaza ca multe dintre metodele terapeutice actuale au efecte secundare serioase si foarte putine beneficii reale. Iata mai jos doar o parte dintre concluziile tulburatoare pe care le trage autoarea in aceasta carte:

•    Terapia prin discutie poate incuraja ruminatia, blocand copiii intr-un cerc vicios de anxietate si depresie;

•    „Invatarea socio-emotionala” (Social Emotional Learning) ii dezavantajeaza pe copiii cei mai vulnerabili, atat in scolile publice, cat si in cele private;

•    „Parentingul bland” poate stimula instabilitatea emotionala – chiar violenta – atunci cand copiii reactioneaza agresiv, disperati dupa o autoritate clara.

Ingrijirea sanatatii mintale poate salva vieti atunci cand este aplicata corect copiilor cu probleme grave, dar pentru copilul obisnuit, fara probleme reale, remediul poate fi mai daunator decat problema insasi. 

Bad Therapy este o lectura esentiala pentru oricine isi doreste sa vada cat de absurda a devenit industria sanatatii mintale peste ocean si isi doreste sa afle ce masuri ar trebui sa ia parintii pentru a schimba directia.

Autoarea porneste de la o intamplare personala – o vizita cu fiul sau la camera de garda. Acolo, desi fiul ei acuza o problema la stomac, un asistent a dorit sa-i faca un „screening de sanatate mintala”. Screening-ul consta intr-o serie de intrebari despre sinucidere, care i-au fost adresate baiatului de 12 ani doar dupa ce mama lui a parasit camera. 

In acest episod izolat, autoarea vede o problema mai ampla: parintii din ziua de azi au tendinta sa cedeze controlul asupra copiilor lor „expertilor” in sanatate mintala, convinsi fiind ca fericirea si echilibrul acestora pot fi obtinute prin terapie, consiliere si „wellness”.

Desi parintii fac parte dintr-o generatie care a fost crescuta cu autoritate si disciplina, ei aleg sa isi creasca copiii fara nicio restrictie, eliminand orice disconfort din viata acestora. Paradoxal, cu cat parintii au fost mai atenti la nevoile copiilor, cu atat mai multe probleme, sau false probleme au fost identificate in randul lor, chiar daca multe nu reprezentau decat firescul copilariei. Asa se face ca problemele de sanatate mintala par a fi mai frecvente ca niciodata astazi in randul copiilor. Spunem „par” pentru ca de multe ori problemele sunt false probleme, iar tratamentele nu fac nimic altceva decat sa declanseze probleme acolo unde ele nu exista.

Scolile si pediatrii au adoptat la randul lor o abordare terapeutica, transformand orice abatere intr-un posibil semn de trauma sau tulburare. 

Astfel, industria sanatatii mintale s-a extins masiv, producand mai multi pacienti decat reuseste sa vindece. Nu e de mirare astfel ca noile generatii nu sunt deloc reziliente si ca tot mai numerosi tineri din noua generatie sunt anxiosi, nesiguri, speriati de maturizare si de viata reala.

Abigail Shrier sustine ca nu copiii sunt problema, ci modul in care au fost crescuti si „tratati”. Efectul pe care l-a avut dorinta parintilor de a-si vedea copiii fericiti a fost asadar unul invers, iar grija excesiva fata de odraslele lor nu a facut nimic altceva decat sa ii faca pe acestia dependenti de terapie, in conditiile in care expertii s-au simtit liberi sa le redefineasca normalitatea.

PARTEA I: VINDECATORII POT FACE RAU

Capitolul 1: Iatrogenie

Termenul „iatrogenie” desemneaza situatiile in care terapiile menite sa ajute fac, de fapt, mai mult rau. 

Autoarea arata ca psihoterapia, asemenea medicinei, implica riscuri: interpretari gresite, dependenta de terapeut, agravarea suferintei sau deteriorarea relatiilor. 

Cercetarile facute de Abigail Shrier arata ca 20% dintre pacientii americani experimenteaza astfel de efecte negative. 

Shrier critica, in acest context, tendinta parintilor de a-si trimite copiii la terapie chiar si atunci cand nu exista o necesitate reala, subliniind faptul ca interventiile premature pot slabi dezvoltarea rezilientei la copii.

Exemple precum campania antidrog D.A.R.E., care a dus la cresterea consumului de droguri, in loc sa-l reduca, ilustreaza pericolul interventiilor bine intentionate, care se dovedesc in cele din urma daunatoare. 

Autoarea sustine ca, desi terapeutii urmaresc sa ajute, istoria arata ca unele tratamente au generat probleme majore.

Terapeutii tind insa sa minimalizeze sau sa nege riscurile iatrogeniei (daunele provocate de terapie), deoarece recunoasterea acestora le-ar putea afecta statutul profesional si interesele economice. Astfel, se ajunge la situatii aberante in care un pacient, care nu sufera de o afectiune atat de grava, este tratat timp indelungat pentru simplul motiv ca este comod pentru doctor si in acelasi timp profitabil, fara ca nimeni sa se mai gandeasca la faptul ca terapia de lunga durata ar putea sa afecteze in cele din urma sanatatea psihica a pacientului.  

Capitolul 2: O criza in era terapiei

Tulburarile mintale au devenit atat de frecvente in randul tinerilor americani, incat putem spune ca e aproape o „moda” sa ai un astfel de diagnostic. Mai mult decat atat, terapia a inceput sa fie perceputa de adolescenti ca o parte a identitatii lor. 

Iata cum arata situatia sanatatii mintale in randul tinerilor americani astazi:

„Tanara generatie a beneficiat de mai multa terapie decat orice alta generatie anterioara. Aproape 40% din generatia tanara a primit tratament din partea unui specialist in sanatate mintala, comparativ cu 26%, in cazul Generatiei X. 

42% dintre membrii tinerei generatii au in prezent un diagnostic de boala mintala, ceea ce face ca „normalul” sa devina din ce in ce mai anormal.  Unul din sase copii americani cu varste cuprinse intre doi si opt ani a fost diagnosticat cu o tulburare mintala, comportamentala sau de dezvoltare.  Mai mult de 10% dintre copiii americani au fost diagnosticati cu ADHD  ‒ dublul ratei de prevalenta estimate pe baza sondajelor demografice din alte tari.  Aproape 10% dintre copiii de acum au primit un diagnostic de tulburare de anxietate.” (Terapie nociva, Abigail Shrier)

Autoarea critica tendinta societatii de a trata disconfortul normal ca pe o trauma, ceea ce duce la o fragilitate psihica din ce in ce mai accentuata in randul tinerei generatii si ne ofera drept exemplu decizia Academiei Americane de Pediatrie de a nu mai trimite acasa copiii cu paduchi din scoli pentru a evita astfel stigmatizarea lor.

Desi serviciile de sanatate mintala s-au extins dupa Al Doilea Razboi Mondial, incidenta anxietatii si a depresiei a crescut in randul tinerilor, fapt agravat si de tehnologie, pandemie si stresul modern. 

Pandemia a amplificat criza, iar psihologii, valideaza uneori temerile ecologice ale copiilor in loc sa le ofere sprijin si autonomie, nerealizand ca de fapt lipsa independentei si supraprotectia sunt cauzele principale ale anxietatii, si nu schimbarile climatice. 

Studiul de caz al unei tinere care tocmai a terminat liceul si care apeleaza la terapie pentru a se pregati sa-si faca prieteni la facultate, ilustreaza o tendinta mai larga a tinerilor de a depinde de terapeuti pentru aspecte cotidiene ale vietii, in loc sa dezvolte abilitati de autonomie si relationare.

Aceasta dependenta de terapie a fost exploatata rapid de industria tech, care ofera acum consiliere digitala prin intermediul aplicatiilor. Desi scopul declarat al acestora este sa ofere „terapie pentru toti”, exista ingrijorari ca aceste interventii, lipsite de discernamant si adesea automate, nu doar ca nu rezolva problemele emotionale ale tinerilor, ci pot sa le agraveze anxietatea, tristetea si dependenta de sprijin extern.

Capitolul 3: Terapie nociva

Potrivit autoarei, terapia nociva incurajeaza concentrarea excesiva asupra emotiilor, ceea ce poate transforma tinerii in „ipohondri emotionali”, adica in genul de persoane care amplifica si dramatizeaza starile normale de disconfort.  Astfel, in loc sa dezvolte rezilienta, copiii si adolescentii ajung sa fie obsedati de suferinta si neputinta, ceea ce le creste anxietatea si le paralizeaza capacitatea de a face fata vietii. 

Camilo Ortiz, psiholog pentru copii si profesor universitar, sustine ca multe terapii pentru copii sunt inutile sau chiar nocive. Bazandu‑se pe experienta si cercetare, el arata ca interventiile individuale la copiii mici sunt rareori eficiente; in locul lor, tratamentul ar trebui sa se concentreze pe schimbarea comportamentului parintilor, care le transmit adesea anxietatea lor. 

Ortiz avertizeaza asupra dezechilibrului de putere terapeut–copil, a riscului de implantare a amintirilor false si a efectelor iatrogene (demoralizare, subminarea autoritatii parintesti). 

Desi recunoaste utilitatea unor terapii specifice, ca TCC/TDC (cognitiv-comportamentale si dialectic-comportamentale), pentru anumite tulburari, respinge in mod categoric ideea terapiei universale pentru toti copiii. 

Cartea detaliaza zece moduri prin care interventiile moderne, desi bine intentionate, pot fi nocive:

1.    Focalizarea exagerata pe emotii: Incurajeaza copiii sa se concentreze excesiv asupra propriilor sentimente, amplificand anxietatea si reducand eficienta actiunilor.

2.    Ruminatia: Analiza obsesiva a trecutului si a problemelor personale agraveaza depresia si anxietatea, in timp ce interventiile eficiente ii invata sa intrerupa gandirea neproductiva.

3.    Fericirea ca scop suprem: Promovarea fericirii continue si validarea suferintei emotionale genereaza presiune, nefericire si dependenta de recunoasterea sociala.

4.    Validarea anxietatilor copiilor: Protejarea excesiva ii face mai vulnerabili si mai putin rezilienti, impiedicandu-i sa infrunte provocarile normale ale vietii.

5.    Supravegherea excesiva: Monitorizarea constanta le limiteaza libertatea, intimitatea si capacitatea de a invata prin risc si explorare.

6.    Diagnosticarea grabita: Etichetarea comportamentelor normale drept patologice le submineaza increderea si autonomia copiilor, transformand diagnosticul intr-o povara. 

7.    Medicatia precoce: Antidepresivele si stimulantele pot amorti emotiile si impiedica dezvoltarea capacitatii de a face fata frustrarilor, crescand riscul de efecte secundare si dependenta.

8.    Fortarea exprimarii traumelor: Discursul obligatoriu despre traume nu garanteaza vindecarea si poate amplifica suferinta; uneori este mai eficient sa se concentreze pe prezent si actiuni concrete.

9.    Instrainarea familiala: Terapeutii care eticheteaza comportamentele parintilor pot incuraja ruperea legaturilor familiale, generand suferinta cronica si pierderea sprijinului emotional pentru adulti si nepoti.

10.    Dependenta de tratament: Subminarea increderii si autonomiei creeaza tineri inteligenti, dar nesiguri, paralizati de teama de esec si incapabili sa actioneze independent.

Autoarea trage un semnal de atentie in legatura cu faptul ca multe dintre terapiile moderne, in loc sa protejeze si sa ajute, nu fac altceva decat sa creeze o generatie de copii si tineri anxiosi, dependenti de validare externa si insuficient pregatiti sa faca fata vietii.

PARTEA A II-A: TERAPIA ESTE CONTAGIOASA

Capitolul 4: Interventie socioemotionala

Autoarea dezbate in continuare modul in care scolile americane se implica din ce in ce mai mult in ultimii ani in „sanatatea mintala” a copiilor, extinzand interventiile socioemotionale intr-atat, incat, scoala incepe sa semene din ce in ce mai mult  cu o forma de terapie de grup.

Iata, de exemplu, cum decurge o ora de matematica la clasa a V-a, „gratie” abordarii socioemotionale:

„― Ce va face sa fiti foarte tristi in acest moment?

Cand i-a venit randul sa vorbeasca, un baiat a inceput sa mormaie ceva despre noua iubita a tatalui sau. Apoi, lucrurile au luat-o razna. 

― Dintr-odata, a inceput sa planga in hohote. Si spunea: „Cred ca tata ma uraste. Si tipa la mine tot timpul”, a relatat Laura, mama unuia dintre elevi.

O alta fata a anuntat ca parintii ei au divortat si a izbucnit in lacrimi. 

O alta a spus ca pe ea o ingrijora barbatul cu care mama ei avea o relatie.

In cateva minute, jumatate dintre copii plangeau cu sughituri. Era ora de matematica, dar nimeni nu voia sa inceapa. Era atat de trist pentru copii sa se gandeasca la faptul ca pe baiat il ura tatal sau. Daca si pe ei ii urau tatii lor?

― S-a cam dat tonul pentru restul zilei, a spus Laura. Cu totii s-au simtit foarte tristi si deprimati o buna bucata de vreme. Le-a fost greu sa iasa din starea aceea.” (Terapie nociva, Abigail Shrier)

Profesorii si consilierii, adesea fara pregatire clinica, eticheteaza elevii, le monitorizeaza emotiile  si introduc activitati de tip mindfulness sau confesiuni publice, sub pretextul dezvoltarii personale. In realitate, aceste practici pot amplifica anxietatea, vulnerabiliza copiii si submina procesul de invatare. In numele empatiei, scoala ajunge astfel sa invadeze sfera privata a familiei si sa transforme elevii in pacienti, erodand limitele dintre educatie, terapie si control emotional.

Capitolul 5: Scolile sunt pline de umbre

O alta realitate care i-a atras atentia autoarei cu privire la scolile americane este prezenta intr-un numar din ce in ce mai mare a asa ziselor „umbre” – asistenti educationali sau persoane platite pentru a supraveghea individual copiii, chiar si pe cei fara dizabilitati.

Destinate initial sprijinirii elevilor cu nevoi speciale, aceste roluri s-au extins excesiv, limitandu-le autonomia copiilor si facandu-i dependenti de adulti. Autoarea observa astfel ca multe dintre interventiile menite sa sprijine sanatatea mintala a elevilor sunt, de fapt, inutile sau chiar daunatoare, si cu toate acestea au devenit o prezenta generalizata in scoli.

Un moment cheie in raspandirea acestui fenomen a fost decretul lui Barack Obama din 2014, care a promovat „justitia reparatorie” pentru a evita suspendarile disproportionate ale elevilor minoritari.

Profesorii intervievati sustin ca, de fapt, acest decret a dus la instalarea unei „anarhii terapeutice”, in care elevii sunt tratati ca fiind neajutorati si scutiti de responsabilitate, ceea ce a atras dupa sine deteriorarea comportamentului copiilor, care au devenit incapabili sa-si gestioneze emotiile sau sa-si indeplineasca sarcinile de baza. In plus, conceptul de „trauma din copilarie”, bazat pe studii slabe metodologic, a devenit o justificare universala pentru interventiile psihologice, etichetand toti copiii ca fiind victime si reducandu-le autonomia. 

Tratarea copiilor ca fragili sau traumatizati din start, spune autoarea, le submineaza acestora increderea si capacitatea de a face fata provocarilor, pentru ca ei nu au nevoie de scuze, ci de incredere si responsabilitate.

Capitolul 6: Stapanii traumei

Exemplul bunicii autoarei, care, in ciuda faptului ca a infruntat dificultati extreme de-a lungul vietii, a reusit sa aiba in cele din urma o cariera reusita si o familie fericita, ilustreaza puterea generatiilor trecute de a se ridica fara a se considera victime.

In opozitie, cultura actuala glorifica fragilitatea, alimentata de psihologi si terapeuti celebri care explica aproape orice neimplinire prin traume ascunse. Aceasta naratiune este criticata ca fiind tautologica si lipsita de baze  stiintifice. Bessel van der Kolk, autorul cartii „The Body Keeps the Score”, a popularizat ideea ca traumele copilariei lasa urme fizice in creier si in corp, insa cercetatori precum Harrison Pope sau James McGaugh contesta validitatea  acestor teorii, aratand ca dovezile sunt slabe si ca diferentele cerebrale pot avea alte cauze. Scandalul „memoriei reprimate” din anii 1990, la care van der Kolk a contribuit, a demonstrat pericolele acestor ipoteze, ducand la acuzatii  si condamnari eronate.

Alti autori populari, precum Gabor Maté, sustin ca toti suntem traumatizati, insa si aceste conceptii sunt considerate pseudostiintifice, fiind contrazise de datele care arata ca majoritatea oamenilor manifesta rezilienta, nu  fragilitate. In contrast, psihologul Elizabeth Loftus a demonstrat stiintific ca memoria este reconstructiva si usor de distorsionat, iar incercarea terapeutilor de a „descoperi” traume ascunse poate induce de fapt amintiri false si suferinte artificiale.

Autoarea avertizeaza astfel ca aplicarea necritica a terapiei centrate pe trauma, inclusiv in scoli, poate fi daunatoare: psihologii ajung sa caute dovezi de trauma acolo unde nu exista, incalcand intimitatea copiilor si promovand victimizarea. 

Capitolul 7. Vanatoare, pescuit, minerit: nereguli in sondajele privind sanatatea mintala

In aceasta sectiune, autoarea analizeaza abuzurile din sondajele de sanatate mintala aplicate elevilor in scolile americane. Desi sunt prezentate ca instrumente de sprijin emotional, aceste chestionare contin intrebari intruzive despre  viata de familie, sexualitate, consum de droguri si sinucidere, incalcand adesea limitele legale si etice. Ele pot normaliza comportamente nocive si ii determina pe copii sa isi critice familia, sa creada ca sunt neglijati si sa dezvolte  neincredere fata de parinti.

Intrebarile despre depresie si autovatamare pot avea un efect de contagiune psihologica, sugerandu-le copiilor ca asemenea comportamente sunt frecvente sau acceptabile. Jordan Peterson atrage atentia ca aceasta introspectie fortata ii face pe tineri mai anxiosi si mai deprimati, facandu-i sa se izoleze si mai mult de contextul social care le ofera echilibru. 

Sanatatea mintala, afirma el, se mentine prin relatii, activitati comune si sentimentul de apartenenta, nu prin autoanaliza continua. Prin urmare, aceste sondaje si metode educationale moderne, care ii incurajeaza pe copii sa se  concentreze obsesiv asupra propriilor emotii, risca sa le dauneze, in loc sa ii ajute sa se dezvolte armonios.

Adevarata dezvoltare emotionala vine din interactiunea cu ceilalti si din sentimentul de apartenenta, nu dintr-o autoanaliza fortata. A-i invata pe copii sa se intrebe mereu „Cum ma simt eu?” ii rupe de lume si le alimenteaza nefericirea, in timp ce a-i intreba despre activitatile, relatiile si interesele lor ii ajuta sa-si formeze o identitate stabila si sanatoasa.

Capitolul 8: Plini de empatie, dar, de fapt, foarte rai

Chloe, o eleva inteligenta si talentata de la liceul Spence, dar izolata social, face o gluma inofensiva cu prietenele ei despre cele mai neinspirate costume de Halloween si o posteaza pe contul ei de Instagram. Aceasta gluma este  interpretata de colege ca fiind rasista si antisemita, iar acuzatiile ajung la conducerea scolii. In ciuda faptului ca Chloe este ea insasi evreica si ca isi cere scuze in mod repetat, ea este considerata in continuare vinovata, tocmai  de institutia care sustine ca promoveaza „empatia” si care se dovedeste paradoxal, a fi total lipsita de compasiune.

In continuare, vedem ce efecte neasteptate produce in scolile de elita accentul pus pe invatarea socioemotionala: in loc sa incurajeze armonia, genereaza cruzime si nedreptate. Empatia este limitata si partinitoare, concentrandu-se doar  pe cei apropiati, in timp ce cei din afara cercului apropiat sunt tratati cu ignoranta sau duritate. Vedem astfel cum, in mediile scolare terapeutice, elevii traiesc sub tirania sentimentelor celorlalti, iar primul care striga „nedreptate” poate folosi sistemul in propriul avantaj, creand un haos etic.

Mai mult, educatia terapeutica le transmite elevilor ideea ca nu pot gestiona singuri conflictele, ceea ce ii determina sa recurga la „para” ca principal instrument de aparare sau razbunare. Adolescentii colecteaza capturi de ecran compromitatoare despre colegi, pastrandu-le pentru eventuale conflicte viitoare sau pentru santaj. Asistam astfel la maturizarea unei generatii de copii care nu au incredere in colegi si nu detin abilitati sanatoase de rezolvare a disputelor, motiv pentru care adopta comportamente de informatori si traieste intr-un climat permanent de suspiciune si denunt.

Capitolul 9: Calea deschisa de parintii care fac educatie cu blandete

Generatia actuala de parinti, rusinata de metodele dure ale propriilor parinti, a adoptat un model de educatie excesiv de bland, terapeutic si centrat pe emotiile copilului. Dorind sa nu repete greselile trecutului, parintii moderni s-au transformat in psihologi amatori, petrecand mai mult timp cu copiii lor, chestionandu-i constant cu privire la sentimentele lor si incercand sa mentina o stare de fericire permanenta. 

Aceasta atitudine, desi bine intentionata, a creat parinti epuizati si copii fragili, nefericiti si dependenti de sprijin emotional. 

In continuare, autoarea analizeaza cum au evoluat stilurile de parenting de-a lungul ultimilor ani. Daca in trecut, in America, era raspandit un stil de educatie mai dur si mai pragmatic, asociat cu tatii – sintetizat prin expresiile „Termina cu prostiile!” si „Las’ ca-ti trece!” – care promova independenta, responsabilitatea si curajul copiilor, invatandu-i sa se descurce singuri si sa nu fie coplesiti de dificultati minore, astazi, se practica un parenting mai empatic si psihologizant, dominat de mame care si-au pierdut increderea in instinctele proprii si in modelele vechi. Astfel, parintii de azi tind sa inlocuiasca iubirea ferma si regulile clare cu un exces de analiza emotionala. Nu e de mirare astfel ca si copiii din zilele noastre au devenit mai fragili si mai nesiguri.

Autoritatea parentala s-a erodat, iar parintii – mai ales mamele – au devenit victime ale propriilor metode permisive, renuntand la reguli si pedepse in favoarea empatiei si explicatiilor interminabile.

Exemplul unui copil rasfatat, care, intrebat de mama lui ce isi doreste in schimbul cumintirii imediate la un loc de joaca, raspunde: „Vreau sa iti trag un pumn in fata”, ilustreaza perfect fenomenul numit „sindromul mamei maltratate de  propriul copil”.

Autoarea ironizeazaa astfel grupurile online precum Slate Parenting, unde parintii cauta solutii terapeutice la comportamentele violente ale copiilor, tratand indisciplina ca pe o problema emotionala sau senzoriala, nu morala. Rezultatul  este pierderea totala a controlului: copiii devin agresivi si rasfatati, iar parintii – neputinciosi, obositi si tematori, in timp ce disciplina si responsabilitatea dispar sub pretextul empatiei.

Un alt fapt asupra caruia se atrage atentia in continuare este tendinta parintilor moderni de a lasa expertii in parenting si neurostiinte sa le submineze autoritatea, parerile asa zisilor specialisti fiind considerate mai bune decat propriile lor opinii.

Autoarea subliniaza in acest context faptul ca, de-a lungul istoriei, parintii au fost principala autoritate morala si educativa, transmitand valori si formand oameni echilibrati, nu prin cunostinte tehnice, ci prin responsabilitate si judecata proprie. Astazi insa, externalizarea acestei autoritati catre terapeuti a slabit rolul parintilor si a complicat inutil relatia cu copiii.

Conceptul de „stiluri parentale” a fost introdus in anii 1960 de psihologa Diana Baumrind, care a identificat trei tipuri principale de comportament parental: permisiv, autoritar si dominant.

•    Parintele permisiv evita pedepsele, valideaza orice dorinta a copilului si impune foarte putine limite, ceea ce duce la lipsa de autocontrol si responsabilitate.

•    Parintele autoritar cere obedienta totala, limiteaza autonomia si nu permite negocierea regulilor, formand copii supusi, dar nefericiti.

•    Parintele dominant combina afectiunea cu fermitatea, stabileste reguli clare, incurajeaza dialogul, dar are ultimul cuvant. Acest stil a dat cele mai bune rezultate – copii independenti, echilibrati emotional si fericiti.

In final, Diana Baumrind a demonstrat ca stilul parental dominant – imbinarea afectiunii cu fermitatea si limitele clare – duce la formarea unor copii echilibrati si independenti, spre deosebire de permisivitatea moderna care genereaza nesiguranta si indisciplina. Exemplele culturilor traditionale confirma faptul ca autoritatea calma si responsabilitatile duc la maturitate si respect, in timp ce parentingul occidental „bland” a creat o generatie anxioasa, nefericita si lipsita de repere, care cauta autoritate in afara familiei, uneori in forme radicale.

Consecintele se vad in scoli, unde copiii crescuti fara limite nu respecta regulile si profesorii, iar singura solutie intrevazuta este medicalizarea comportamentului. 

Concluzia este destul de usor de intuit asadar: dragostea autentica nu exclude fermitatea, pentru ca copiii au nevoie de parinti puternici, capabili sa impuna valori si limite clare, nu de prieteni anxiosi si permisivi. Limitele, fermitatea si implicarea responsabila raman asadar esentiale pentru dezvoltarea echilibrata a copiilor nostri.

Capitolul 10: Nu mai pedepsim copilul, il sedam

Psihologul israelian Yaakov Ophir contesta validitatea diagnosticului de ADHD, considerand ca multi copii energici si curiosi nu sunt bolnavi, ci doar neadaptati unui sistem educational rigid. El avertizeaza ca medicamentele stimulante, precum Ritalinul, pot calma temporar comportamentul, dar sunt psihoactive, creeaza dependenta si nu rezolva cauzele reale. In locul sedarii, Ophir propune disciplina, structura si implicarea copilului in activitati zilnice, metode care l-au ajutat pe propriul sau fiu.

Aceeasi critica se extinde si asupra tendintei de a trata emotiile firesti ale adolescentilor cu antidepresive si anxiolitice. Psihologii Scott Monroe si Steve Hollon subliniaza ca aceste substante sunt puternice, cu efecte necunoscute asupra creierului aflat in plina dezvoltare si risc ridicat de dependenta. Ele pot diminua durerea, dar nu rezolva cauza si ii priveaza pe tineri de experientele esentiale prin care se formeaza rezilienta emotionala: confruntarea cu esecul, suferinta si depasirea dificultatilor. Astfel, medicalizarea sentimentelor negative transforma maturizarea intr-un proces artificial.

De fapt, anxietatea si depresia pot avea roluri adaptative: anxietatea ne face mai vigilenti si mai atenti la pericole, iar depresia ne ofera un timp de retragere si reflectie. Psihologii evolutionisti considera ca aceste stari au aparut pentru a ne creste sansele de supravietuire, stimuland gandirea analitica si introspectia. Doar atunci cand devin excesive si ne afecteaza viata de zi cu zi se transforma in tulburari ce necesita tratament. In rest, acceptarea lor ca parte fireasca a procesului de crestere ne ajuta sa devenim mai rezilienti.

Exemplul lui Dylan, un copil protejat excesiv de mama sa, Melanie, arata cum evitarea confruntarii cu dificultatile si recurgerea la medicatie nu rezolva problemele, ci le complica. Situatia lor reflecta o tendinta tot mai raspandita: parinti si medici care, in lipsa unor solutii clare, recurg la diagnostice si medicamente psihiatrice, ignorand cauzele reale ale suferintei.

Astfel, din teama de a frustra sau pedepsi, multi parinti aleg sa isi trateze copiii cu medicamente pentru asa zisele comportamente nepotrivite, nu cu limite si responsabilitate. Rezultatul? Copiii devin dependenti de medicamente si isi pierd increderea in capacitatea lor de a-si dezvolta autocontrolul. In contrast, Ophir ofera un model de dragoste autentica si responsabilitate, acceptandu-si fiul asa cum este si oferindu-i reguli si responsabilitati in loc de etichete si tratamente.

Autoarea critica astfel dependenta de „experti” si transformarea relatiei parinte–copil intr-un proces tehnic, lipsit de instinct si emotie. A fi parinte, ne reaminteste ea, inseamna, de fapt, a construi o relatie vie, bazata pe afectiune, discernamant si incredere in capacitatea copilului de a creste si a se maturiza gratie experientelor reale de viata la care este expus.

PARTEA A III-A: POATE CA NU E NIMIC IN NEREGULA CU COPIII NOSTRI

Capitolul 11: Aceasta este ultima noastra sedinta

„Copiii au nevoie ca parintii lor (si tehnologia) sa nu-i mai intrerupa, sa nu-i mai monitorizeze, sa nu-i mai controleze – sa nu-i mai distraga, cu alte cuvinte, de la miracolul organic al cresterii.” (Terapie nociva, Abigail Shrier)

Autoarea subliniaza faptul ca adevarata crestere a copiilor are loc atunci cand li se ofera independenta, responsabilitate si libertatea de a face greseli. Supraprotectia, monitorizarea excesiva si interventiile constante ale parintilor  sau ale specialistilor reduc autonomia, bucuria si capacitatea copiilor de a invata singuri, favorizand anxietatea si dependenta. 

Exemplele din Japonia, Israel si din perioada Marii Depresiuni din America arata ca autonomia timpurie si asumarea responsabilitatilor dezvolta curajul, rezilienta si competenta in randul copiilor. 

Un alt factor esential in formarea echilibrului emotional si identitatii copiilor il reprezinta relatiile cu familia extinsa. In dorinta de a-i proteja si controla, parintii moderni tind sa-i izoleze de bunici, unchi sau veri, pierzand astfel o sursa esentiala de invatare pentru copii. Relatiile cu familia extinsa le ofera copiilor sentimentul ca fac parte dintr-o istorie mai mare, ca au radacini si sprijin in fata dificultatilor vietii. Chiar daca rudele sunt imperfecte, experientele traite alaturi de ele ii invata pe copii toleranta, umorul, empatia si capacitatea de a-si pastra cumpatul. In esenta, familia extinsa ofera o „imunitate emotionala” impotriva singuratatii si disperarii, iar  conexiunile stabile si autentice cu cei dragi sunt cheia unei vieti implinite.

Capitolul 12: Scoate lingurita

Mesajul final al autoarei este ca parintii pot creste copii echilibrati si independenti doar redobandindu-si increderea in propriile instincte si eliberandu-i de influentele daunatoare ale tehnologiei, terapiei inutile si „expertilor” care incep sa nu mai vada normalitatea din dorinta avida de a gasi patologii. 

Copiii trebuie sa invete prin experiente, greseli si riscuri, nu prin protectie excesiva, ecrane sau medicamente. Povestea avocatului Iian, care refuza o noua masina atunci cand firma ii sugereaza ca a lui ar putea sa-i faca de ras in fata clientilor, devine simbolul integritatii si independentei: asemenea lui, parintii nu pot fi cumparati sau distrasi, pentru ca miza lor reala este viitorul copiilor. 

A avea copii nu este o optiune ca oricare alta, un fel de trend, ci o vocatie, un sacrificiu si o dovada de iubire profunda, o investitie autentica in viitorul umanitatii. Parintii sunt temelia civilizatiei si singurii cu adevarat motivati sa apere binele lumii, de aceea ei trebuie sa-si recastige increderea si autoritatea si sa-si creasca copiii cu curaj, responsabilitate si credinta in propriile puteri.

Iar atunci cand vine vorba de a duce sau nu un copil la psiholog, ar fi bine sa discernem foarte bine daca interventia unui psihoterapeut este cu adevarat necesara, sau daca, poate ar fi mai bine pentru toata lumea sa evitam acest pas.  Pentru ca, asa cum spune autoarea:

„Interventia preventiva in sanatatea mintala – prin definitie, inutila – impiedica maturizarea, tine tinerii inchisi intr-un cerc vicios de ruminare a sentimentelor, dependenta de tratament si aversiune puternica fata de risc. Ea inhiba procesul firesc de iesire din adolescenta si de eliberare de anxietatea specifica acestei varste. Interpretam aceasta stagnare a tinerilor ca pe o boala mintala. Dar, de multe ori, nu este asa. Este doar starea de disconfort care apare cand isi dau seama ca au varsta pe care o avea bunicul lor cand s-a casatorit cu bunica, iar ei sunt prea speriati sa invite o fata in oras.

Nu este o criza de sanatate mintala in sensul obisnuit al termenului. Este mai degraba o criza de ipohondrie emotionala si de iatrogenie, o problema care nu tine de neuroanatomie, ci de slabirea sufletului: frica, dezamagire, neputinta si groaza de a-ti vedea propria pasivitate. In cele din urma, este verdictul dureros al sentimentului ca nu au reusit sa se maturizeze.

Cat despre terapeutul care tot pune posibile diagnostice: cel mai probabil nu descopera o patologie reala. Poate ca pur si simplu o face pe fiica ta sa ajunga sa se considere bolnava si sa se comporte ca atare.” (Terapie nociva, Abigail Shrier)