Traducere din limba franceza si note de Irina Mavrodin

Nascute din contemplarea singuratatii si a revoltei in fata absurdului, din credinta ca fericirea poate fi pina la urma descoperita, nu doar cautata cu deznadejde, cele citeva proze reunite sub titlul Nunta sint tot atitea calatorii initiatice. Ele se suprapun, in filigran, peste sursele bucuriei, soarele si marea si revolta neobosita de a elibera omul de constringerile pe care si le-a impus si de barierele spiritului, care-l sufoca. Spre deosebire de Jean-Paul Sartre, vesnicul rival, care-si „detesta copilaria si tot ce mai supravietuieste din ea”, pentru Camus nevoia de a cauta fericirea impune o intoarcere la origini. Caci omul poate fi fericit doar asumindu-si geneza si-si poate gasi sensul existentei numai revoltindu-se. Volumul Nunta, cu cele patru calatorii in spatiul istoric – „Nunta la Tipasa”, „Vintul din Djemila”, „Vara la Alger” si „Desertul” –, e un posibil punct de plecare al gindirii asupra lumii din romanele lui Camus.

„Dupa cum anumiti tarani din Spania ajung sa semene cu maslinii de pe paminturile lor, tot astfel chipurile lui Giotto, despuiate de umbrele derizorii prin care se manifesta sufletul, se contopesc cu insusi tinutul toscan, in singura lectie pe care acesta le-o da tuturor cu generozitate: un exercitiu al pasiunii in detrimentul emotiei, un amestec de asceza si de placeri, o rezonanta comuna a pamintului si a omului, prin care omul, ca si pamintul, se defineste undeva la jumatatea drumului dintre nimicnicie si dragoste. Adevarurile de care inima e sigura sint putine. Si evidenta aceasta mi s-a impus cu tarie intr-o anumita seara cind umbrele incepeau sa inece cu marea lor tristete muta viile si maslinii din cimpia Florentei. Dar tristetea acestui tinut e intotdeauna un comentariu al frumusetii. Si, in trenul care alerga prin inserare, simteam cum in mine ceva era gata sa se descatuseze. Astazi stiu ca acel ceva care purta chipul tristetii era totusi fericirea.” (Albert Camus)