„Pe vremea fluviului Amur e un portret al artistului ca tinar salbatic, un baiat cu caciula si haina de blana mirosind a fum de cedru. Sensibilitatea literara a acestui roman este rara intr-o tara care, in lungii ani de dictatura sovietica, era un simbol al disperarii umane.” (The New York Times)

Andreï Makine isi incepe romanul cu o scena in care personajele parca apartin unei alte lumi: tarimul albului fara sfirsit de pe malul fluviului Amur. Un mic sat siberian in care uneori esti silit sa iesi dintr-o izba ingropata in zapada sapind un tunel spre lumina. In aceste locuri peste care domneste tacerea, viata s-ar putea confunda pur si simplu cu bataile inimii daca orice miscare a sufletului nu ar aduce o revelatie. Atunci se naste dorinta, din senzualitatea trupurilor, dar si din comuniunea cu natura ce se ofera privirilor. Iubirea are mireasma zapezilor virgine din inima taigalei. Dintr-odata, totul e bulversat. „Fabulosul nostru Occident” isi face simtita prezenta prin felurite semne. Mai intii un tren care trece, miticul Transsiberian. Apoi un film francez, viziune a unei existente orbitoare, chemare populata de fapte mari si creaturi sublime. Vertijul unei alte istorii nascute pe malul fluviului Amur, in anii adolescentei.

„Trupul ei, cristal topit si fierbinte pe teava unui suflator de sticla… Ma auzi, Utkin? Aceea pe care-o evoc in discutia noastra nocturna de peste Atlantic va inflori sub pana ta febrila. Trupul ei, cristal cu luciu cald de rubin, va deveni mat. Sinii i se vor intari colorindu-se intr-un roziu laptos. Pe solduri va avea un roi de alunite –urmele degetelor tale nerabdatoare...
Vorbeste despre ea, Utkin!”

„Pentru mine, Rusia e ca o iubita de altadata. Am in minte o imagine a ei, a felului in care arata si a ceea ce insemna pentru mine si mi-e teama sa distrug aceasta Rusie din launtrul meu.” (Andreï Makine)